Într-o zi, un tânar s-a oprit în centrul unui mare oras şi a început sã le spunã trecãtorilor cã are cea mai frumoasã inimã din împrejurimi. Nu dupã multã vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulţime de oameni şi toţi îi admirau inima care era într-adevãr perfectã. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisurã. Da, toţi au cãzut de acord cã era cea mai frumoasã inimã pe care au vãzut-o vreodatã. Tânãrul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea sã se laude singur cu ea.
Când, deodatã, de mulţime s-a apropiat un bãtrânel. Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine:
– Si totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se comparã cu frumuseţea inimii mele.
Oamenii din mulţimea strânsã în jurul tânãrului au început sã-şi întoarcã privirile spre inima bãtrânelului. Pânã şi tânãrul a fost curios sã vadã inima ce îndrãznea sã se compare cu inima lui. Era o inimã puternica, ale cãrei bãtãi ritmate se auzeau pânã departe. Dar era plinã de cicatrice, avea locuri unde bucaţi din ea fuseserã înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucãţile strãine şi inima bãtrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucãţi întregi din inima concurentã, rãni larg deschise, încã sângerânde.
„Cum poate spune cã are o inima mai frumoasã?”, îşi şopteau uimiţi oamenii.
Tânãrul, dupã ce examinase atent inima bãtrânelului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând:
– Cred ca glumeşti, moşnege. Priveşte la inima mea – este perfectã! Pe când a ta este toatã o ranã, numai lacrimi şi durere.
– Da, a spus blând batrânelul. Inima ta aratã perfect, dar nu mi-aş schimba niciodatã inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintã o persoanã careia i-am dãruit dragostea mea – rup o bucatã din inima mea şi i-o dau omului de lânga mine, care adesea îmi dã în schimb o bucatã din inima lui, ce se potriveşte în locul rãmas gol în inima mea. Dar pentru cã bucãţile nu sunt mãsurate la milimetru, rãmân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împãrtaşit-o cu cel de lângã mine. Uneori am dãruit bucaţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici mãcar o bucãţicã din inima lor. Acestea sunt rãnile deschise din inima mea, gãurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tãu implicã întotdeauna un oarecare risc. Si deşi aceste rãni sângereazã încã şi mã dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am pânã şi pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o zi sã se întoarcã la mine şi sã-mi umple locurile goale cu bucãţi din inimile lor. Întelegi acum, dragul meu, care este adevarata frumuseţe a inimii? – a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald batrânelul.
Tânãrul a rãmas tãcut deoparte, cu obrazul scãldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bãtrânel, a rupt o bucatã din inima lui perfectã şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bãtrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucatã din inima brãzdatã de cicatrice şi a pus-o în rana proaspatã de pe inima tânãrului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru cã marginile erau cam colţuroase.
Tânãrul şi-a privit inima, care nu mai era perfectã, dar care acum era mai frumoasã ca niciodatã, fiindcã în inima cândva perfectã pulsa de-acum dragoste din inima bãtrânelului. Cei doi s-au îmbrãţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreunã la drum.
Cât de trist trebuie sa fie sã mergi pe calea vieţii cu o inimã întreagã în piept. O inimã perfectã, dar lipsitã de frumuseţe…