„Căsătoria poate fi cea mai fericită, cea mai mediocră sau cea mai nefericită dintre experienţele vieţii”, spune Tim LaHaye în introducerea cărţii sale despre căsătorie. Căsătoria este un subiect atât de delicat şi de complex, încât e nevoie de o motivaţia puternică pentru a-l aborda, motivaţie pe care cei mai mulţi dintre noi, trebuie să recunoaştem, o avem. Nu cred că este vreun subiect mai popular printre tineri decât căsătoria. Asta până la Biblie…Şi aceasta deoarece, pentru a susţine varianta biblică a căsătorie, trebuie să-ţi asumi riscul de a fi catalogat drept demodat sau chiar ignorant. Dar să fie oare concepţia biblică despre căsătorie atât de lipsită de valabilitate pentru lumea în care trăim? Se merită să verificăm acest lucru cu toată seriozitatea, iar dacă la sfârşitul acestui material ai contraargumente legate de cele scrise aici, suntem deschişi la dialog. Căsătoria ne poate completa ca oameni sau ne poate mutila sufleteşte. Depinde de noi…
Mai este căsătoria viabilă pentru societatea în care trăim?
Înainte de a aborda căsătoria din perspectiva diferitelor probleme pe care le ridică, trebuie să lămurim un aspect care priveşte însăşi noţiunea de căsătorie şi valabilitatea ei în societatea în care trăim. Căsătoria ca instituţie şi actul în sine al căsătoriei sunt puse sub semnul întrebării, apelându-se din ce în ce mai des la varianta concubinajului şi a „căsătoriei” de probă. De ce este nevoie de căsătorie? Ce semnificaţie are declaraţia publică a căsătoriei, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, în biserică şi în faţa instanţei, ce valoare are jurământul celor doi care îşi unesc vieţile şi prezenţa martorilor?
Nu intrăm în detalii ceremoniale, ele pot fi foarte diferite şi de multe ori nu ne lămuresc în legătură cu semnificaţia căsătoriei şi nici nu garantează reuşita acesteia. Acestea, veţi spune, sunt doar aspecte organizatorice, ţin de tradiţie, şi nu ne spun multe despre ce înseamnă o căsnicie fericită. Dar de concepţia noastră despre căsătorie depinde modul în care înţelegem şi percepem aspectele instituţionale ale căsătoriei. Avem nevoie să ne întoarcem la origini, să vedem cum a fost instituită căsătoria şi cum poate fi înţeleasă din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup.” Geneza 2:24 Acest verset sintetizează cele trei etape pe care trebuie să le parcurgă o căsătorie: a lăsa, a se lipi şi a deveni un singur trup. Sună rudimentar, dar ele cuprind de fapt nişte procese foarte complexe şi indispensabile pentru orice familie puternică şi sănătoasă. Iar ordinea lor e la fel de importantă.
Astăzi tinerii îşi încep relaţiile cu persoanele de sex opus cu apropierea fizică, pentru a termina sau nu cu oficializarea relaţiei prin căsătorie. Dar Biblia este foarte explicită: totul începe cu lăsarea. Cuvântul „a lăsa” arată că trebuie să aibă loc un act public şi legal pentru a face căsătoria posibilă, act public ce are o dimensiune spirituală (legământul înaintea lui Dumnezeu) şi o dimensiune socială (mărturisirea înaintea altor oameni angajamentul pe care cei doi îl fac unul faţă de celălalt). Căsătoria a doi tineri nu-i afectează numai pe ei, deoarece familia este o parte a societăţii. Din acea zi, toţi vor şti că cei doi sunt soţ şi soţie şi că sunt „legitimi”, ceea ce le va conferi un anumit statut în mijlocul comunităţii în care trăiesc şi îi va proteja ca unitate. În acelaşi timp, separarea se referă în special la părinţii celor doi, care trebuie să fie clară şi hotărâtă. Biblia este foarte realistă şi simplă. Ea vorbeşte despre căsătorie începând cu un act uneori dureros, acela de desprindere de familie pentru a se putea forma un alt nucleu, independent. „Întocmai ca un nou născut care nu poate să crească dacă nu i se taie cordonul ombilical, tot aşa nici o căsătorie nu poate să crească şi să se dezvolte atâta timp cât nu are loc o părăsire reală şi o separare clară de familie.” (Walter Trobisch) Această desprindere nu este uşoară, nici pentru părinţi, nici pentru copii.
În zilele noastre tinerii depind de părinţi mult mai mulţi ani decât înainte din cauza şcolarizării îndelungate, dar această dependenţă nu este numai materială, ci şi afectivă. Cei doi tineri care vor să se căsătorească trebuie să fie independenţi din punct de vedere material, dar şi destul de maturi afectiv încât să nu fie nevoie să apeleze la părinţi pentru rezolvarea conflictelor şi neînţelegerilor dintre ei. Ei trebuie să găsească unul în celălalt suficient sprijin şi încurajare, puterea de a ierta şi de a investi continuu în relaţia lor, fără intervenţia celor din afară. Relaţia dintre soţ şi soţie este cea mai intimă relaţie care poate exista între doi oameni, şi nimeni nu poate interveni fără să o prejudicieze. Prin urmare, fără „lăsare” nu este posibilă o „lipire” reală şi un angajament hotărât în actul căsătoriei. Astfel că toate experimentele de „căsătorie” prin relaţii întâmplătoare, înainte de a oficializa printr-un act public relaţia şi înainte de o desprindere totală de părinţi nu pot fi decât încercări de „laborator”, departe de ceea ce înseamnă o căsătorie adevărată. Nu poţi şti ce este căsătoria decât căsătorindu-te.
În acelaşi timp, legământul înaintea lui Dumnezeu arată faptul că actul căsătoriei este un drum fără întoarcere. „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.” Poate ne sperie acest fapt, dar el arată cu câtă seriozitate trebuie să tratăm acest subiect şi câtă importanţă acordă Dumnezeu relaţiilor dintre bărbat şi femeie. Concepţia comună este că dragostea este cea care îi determină pe cei doi să-şi unească vieţile. Nu vrem să minimalizăm importanţa sentimentelor, dar vrem să atragem atenţia asupra unui lucru: sentimentele sunt schimbătoare, uneori mai intense, alteori mai slabe, sau pot să dispară cu totul sau să se transforme în opusul lor. Prin urmare, ele nu pot fi sigurul criteriu şi cel mai sigur în alegerea partenerului de viaţă. Sentimentele pot fi foarte intense la începutul căsătoriei, pentru ca ele să se estompeze ulterior când cei doi tineri încep să se confrunte cu dificultăţile vieţii, cu responsabilităţile pe care le implică viaţa în doi, cu problemele acomodării a două temperamente diferite. Un creştin ştie că nimic în viaţa lui nu ţine de şansă sau de soartă. Totul este după suveranitatea lui Dumnezeu, inclusiv hotărârea căsătoriei. Când un tânăr intră în căsătorie cu convingerea că Dumnezeu este Cel care l-a călăuzit să-şi întâlnească partenerul de viaţă şi Cel care a instituit familia lui, indiferent de evoluţia sentimentelor lui va rămâne credincios jurământului său, îşi va asuma responsabilităţile care îi revin în familie cu bucurie şi va face totul ca relaţia conjugală să fie armonioasă, plină de înţelegere şi sprijin reciproc. Şi asta deoarece dragostea este mai mult decât sentimente, decât dispoziţiile de moment care pot fi foarte schimbătoare. Dragostea este un angajament şi o atitudine, este hotărârea de a rămâne alături de celălalt în indiferent ce împrejurare, de a-l proteja, de a-l încuraja, de a-l sluji cu devotament şi fidelitate. În căsătorie nimic nu merge de la sine. Este un domeniu a-l vieţii în care trebuie să investeşti mereu pentru a se păstra căldura sufletescă, familiaritatea şi intimitatea care caracterizează o relaţie conjugală fericită. Prin urmare, căsătoria este doar începutul vieţii în doi, iar trecerea timpului trebuie să garanteze o creştere şi o maturizare a iubirii de la început. O dragostea care, dincolo de nivelul sentimental, îi face pe cei doi să devină cu adevărat una.
Un alt motiv pentru care actul public este cel cu care începe căsătoria este faptul că el oferă cadrul pentru împlinirea celorlalte etape ale căsătoriei: a se alipi şi a deveni un singur trup. Pentru ca intimitatea, fie ea de natură afectivă sau fizică, să fie posiblă, este nevoie de siguranţa pe care o oferă legământul înaintea lui Dumnezeu şi actul public al căsniciei. Dumnezeu a creat căsătoria pentru a proteja omul de suferinţa sufletească cauzată de despărţirea arbitrară şi pentru a oferi un mediu afectiv şi fizic sigur pentru copiii care vor apărea. Căsătoria nu este un capriciu sau o formalitate, ci o condiţie necesară pentru o familie fericită. Omul este foarte vulnerabil din punct de vedere emoţional, iar relaţiile întâmplătoare pot lăsa răni adânci în inimă prin superficialitatea unuia dintre parteneri, prin naşterea copiilor nelegitimi sau a sarcinilor nedorite rezolvate prin avort. Înainte de a se angaja într-o relaţie sufletească şi fizică, cei doi trebuie să-şi asume toate responsabilităţile pe care le implică această intimitate, iar asumarea responsabilităţilor şi a riscurilor înseamnă căsătorie.
Dragostea este o alegere.
„Nu pot să trăiesc fără tine”…este o declaraţie care ne măguleşte. Ne place ideea de a fi unici pentru cineva, şi de a fi obiectul pasiunii arzătoare a unei persoane care nu ne este deloc indiferentă. Ne căsătorim atunci când ni se pare imposibil să ne mai imaginăm viaţa fără persoana iubită. Dorim să împărtăşim totul cu ea, timp, experienţe, bani, succese sau necazuri. Vrem să dăruim şi să ne dăruim, aşteptând împlinire şi satisfacţie din această relaţie.
Există totuşi un semnal de alarmă şi un aspect al acestui tip de relaţie la care trebuie să fim foarte atenţi. Dragostea nu este o dependenţă bolnăvicioasă de celălalt. O condiţie a căsătoriei este maturitatea şi stabilitatea emoţională a celor doi tineri. Este un grad de integritate emoţională şi independenţă care îi face să nu depindă la modul patologic de cel pe care crede că-l iubeşte. În căsătorie se pleacă de multe ori, în mod greşit, de la premisa că dragostea romantică, dintre un bărbat şi femeie, este lucrul cel mai important din viaţa unui om şi că celibatul te ratează ca om. Nevoile omului sunt însă mult mai adânci, şi nimeni, indiferent de intensitatea sentimentelor lui pentru noi, nu ne poate satisface sufletul pe deplin. Dovada este faptul că multe familii se destramă iar ceea ce părea o dragoste sinceră şi pasională la început se poate transforma în câţiva ani de convieţuire în cea mai cruntă ură. Dragostea sinceră care părea la început să umple golul nostru existenţial nu ne mai este suficientă peste un timp, începe să ne lase indiferenţi sau chiar să ne incomodeze. Şi dragostea noastră pare a nu mai fi suficientă pentru celălalt, chiar dacă a rămas la fel de sinceră şi de puternică. Ni se cere mai mult…ni se cere ceea ce nu putem să dăm. Unde este problema?
Dragostea omului este limitată şi condiţionată. Nu este suficient pentru sufletul însetat al omului, care vrea mult mai mult. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi prin urmare numai o relaţie corectă cu Dumnezeu îl poate face un om satisfăcut şi împlinit. Dragostea lui Dumnezeu este incomensurabilă, necondiţionată şi satisface nevoia noastră de absolut, pentru că este divină şi sfântă. Când primim dragostea lui Dumnezeu, suntem capabili să iubim aşa cum iubeşte El: prin slujire, sacrificiu, iertare, într-un mod altruist şi devotat. Şi lăsându-i celuilalt libertatea de a fi el însuşi împlinit de dragostea lui Dumnezeu, de a-şi găsi el însuşi echilibrul şi tăria de caracter în relaţia cu Dumnezeu.
De aceea este atât de important ca cei doi care urmează să se căsătorească să-L cunoască pe Dumnezeu înainte de a face acest pas. Numai Dumnezeu ne poate face oameni compleţi şi maturi şi care să poată intra în căsătorie cu gândul de a face pe cineva fericit, nu de a fi ei înşişi fericiţi, cu gândul de a da, nu de a primi, de a sluji, nu de a fi slujiţi. În concluzie, acest „nu pot trăi fără tine” ar trebui să ne pună gardă, iar replica noastră să fie: „Aş vrea să poţi trăi fără mine, dar să alegi să-ţi împarţi viaţa cu mine”. Pentru că dragostea este o alegere, nu o condiţionare. Şi nu uita, dacă nu eşti împlinit prin relaţia cu Dumnezeu înainte de căsătorie, nu vei fi nici după aceea. Deoarece căsătoria aduce, pe lângă bucurie, şi responsabilităţi pe care va trebui să ai maturitatea de a ţi le asuma.
Urmează să tratăm în articole separate câteva aspecte foarte importante pentru a avea o căsnicie după voia lui Dumnezeu: împlinirea sexuală – de ce să aşteptăm până la căsătorie; acomodarea a două personalităţi diferite, necesară după căsătorie; aşteptările pe care le ai de la partenerul de viaţă. Dorinţa noastră este ca tu să înţelegi şi să fii convins de faptul că o familie după voia lui Dumnezeu este singura care poate oferi omului împlinire şi satisfacţie, şi singura care ne poate proteja de răni sufleteşti, de greşeli şi de propria instabilitate emoţională.